Argument
O celebrã problemã de geometrie a antichitãtii grecesti, cvadratura cercului, numeste, în esentã, doar un act de conversiune: sã transformi un pãtrat într-un cerc cu aceeasi suprafatã. Esecurile, consemnate de istorie, au consolidat convingerea cã problema este insolubilã. Dar, desi insolubilã, problema nu este si sterilã: încercând s-o rezolve, Leibnitz n-a reusit, dar a descoperit numerele transcendente.
Figurile geometrice, pe de altã parte, au migrat din teritoriul cãruia îi apartineau cãtre alte teritorii, în care au cãpãtat semnificatii simbolice. În sistemele mistice, spre exemplu, Dumnezeu este închipuit asemenea unui cerc al cãrei centru se aflã peste tot, dar a cãrui circumferintã nu existã nicãieri. Pentru cã n-are început, nici sfârsit, nici directie, nici orientare, cercul figureazã, în limbajul simbolic, cerul. Opusul simbolic al cercului este pãtratul, figurã ce corespunde lumii terestre. În felul acesta, celebra problemã a cvadraturii cercului înceteazã sã mai fie una pur geometricã. Problema dezvoltã un corespondent în ordinea misticã - sã echilibrezi componenta terestrã a conditiei umane printr-un echivalent celest. Regãsim problema si în folclorul românesc. O veche legendã cosmogonicã spune cã Dumnezeu, fãcând lumea, ar fi fãcut pãmântul mai mare decât cerul. Si-a îndreptat greseala cu ajutorul ariciului care l-a sfãtuit sã strângã Pãmântul, fãcându-i vãi si munti. Solutia ariciului este un sofism, care nu rezistã decât prin ceea ce topometrii numesc „ridicarea în plan”. Suprafetele celor douã componente, prin solutia aflatã de arici, nu devin identice, ci numai fãcute sã parã asa. Dar lectia ariciului nu trebuie refuzatã, pentru cã mesajul ei este mai profund decât pare, vorbind despre oroarea noastrã de a trãi într-o lume în care ar fi mai putin cer decât pãmânt. Este unul dintre motivele pentru care, si în cazul acestei reviste, am optat pentru CERC.
